Follow:
Around Life

Viata ca un maraton

Photo by Fabio Comparelli on Unsplash

Cu cateva luni in urma, mama mea a suferit o interventie chirurgicala, nimic grav, nimic serios, totul a decurs perfect, si-a revenit complet in cateva zile. La clinica, nu a fost programata la o ora fixa, ni s-a spus sa fim acolo la 7:00 si cam atat. Punctuale din fire cum suntem, la 6:30 eram deja in sala de asteptare. Pe ea au inceput sa o pregateasca de pe la 9:00, 9 si ceva, iar de plecat, am plecat la 15:30, deci va dati seama cam cum a fost timpul petrecut acolo: lung, stresant si obositor. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc.

Pe parcursul celor aproape 6 ore petrecute in sala de asteptare si pe holurile clinicii de una singura, am tot vazut oameni. Foarte, foarte multi oameni. Pentru o introvertita ca mine, nu trebuie sa mai mentionez ca a fost putin spus annoying 😐. Incercand eu sa fac timpul sa treaca mai repede, sa ignor cat de mult pot tot ce e in jurul meu, mi-am tinut nasul cat de bine am putut ori in cartea adusa cu mine, ori in telefon, punandu-mi si castile, asigurandu-ma astfel sa nu ii vina cuiva vreo idee sa intre in vorba cu mine.

Ce sa vezi, nu prea mi-a iesit: bateria telefonului am terminat-o mai repede decat planuisem, din carte am citit cat am citit, apoi m-am plictisit si uite asa am terminat eu repejor cu toate activitatile planuite pe ziua cu pricina. Si cum ramasesem eu fara nimic de facut, am inceput sa ma uit discret la oamenii din jurul meu. Discret. Mai putin discret. Pana am inceput sa ma holbez amuzandu-ma cum mi-ar fi atras atentia al meu iubit daca era cu mine, cum ca nu e politicos sa te uiti asa la oameni. Dar ce sa vezi, cand trebuie sa stai 6 ore de unul singur intr-un spital, plictiseala devine cel mai mare inamic.

Si uite asa cum ma holbam eu “discret” la oamenii din jur, am simtit cum ma loveste un gand: ce perspectiva diferita avem asupra timpului in functie de varsta. Totul a pornit din momentul in care am observat un cuplu de aproximativ 70 si un pic de ani, amandoi asteptand sa intre la medic. Cu niste tinute elegante, alese cu atentie, cu toate actele puse intr-un dosar ce parea tare bine organizat. Au venit, au intrebat despre domnul doctor, li s-a spus ca este in operatie si s-au asezat linistiti pe scaunele din sala de asteptare. Si-au verificat inca o data actele, s-au asigurat ca au cu ei tot ce le trebuie si au stat linistiti unul langa celalalt schimband cate o vorba si un gand despre ce mai aveau de facut. Nu se agitau si nici nu se uitau insistent la ceas. Nefiind singurii din sala de asteptare, nu puteam sa nu ii compar cu mine, care simteam ca nu puteam sa sta locului o clipa; sau cu alti oameni unii mai agitati decat mine, altii mai linistiti, insa fiecare cu propriile metode pentru a face fata timpului care parca trecea tot mai greu.

Atunci mi-am dat seama ca viata asta e exact ca un maraton. In copilarie ne pregatim de marele start. Ne antrenam, invatam, nu stim ce ne asteapta, facem calcule, presupuneri si incercam sa ne pregatim cat de bine putem pentru ceea ce inseamna viata de adult. Apoi, dupa o anumita varsta incepem sa incetinim, sa realizam cat de mult timp este pentru toate, sa stim cum sa filtram lucrurile carora ar trebui sa dedicam acel timp, sa stim sa asteptam si sa privim ce e in jur, nu doar sa cautam ceva, ci pur si simplu sa observam.

Momentan sunt inca in cursa. Nu stiu unde, cum sau cand o sa se termine. Insa cuplul acela m-a facut sa imi dau seama de un lucru: ar trebui sa ne dam seama mai devreme ce conteaza cu adevarat pentru noi, sa facem diferenta intre lucrurile care merita efortul si cele care nu merita, sa stim sa avem rabdare, sa ascultam, sa zambim, sa fim mai prezenti si sa invatam sa ne bucuram mai mult de fiecare moment al vietii.

Share on
Previous Post Next Post

You may also like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.