26 septembrie 2020

Sunt in ultima zi de vacanta, pe terasa unei case pe care am gasit-o in Brasov, un pic nostalgica, incercand sa prind cat mai clar privelistea si energia pe care mi le da natura si sa iau un pic din ele cu mine inapoi la Bucuresti. Sunt fericita ca am reusit sa venim aici pentru o saptamana, cand nu prea mai aveam sperante pentru o vacanta in vara aceasta.

Toata pandemia am sustinut sus si tare ca nu vom pleca nicaieri, ca ne e bine acasa, ca teama de acest virus este mult prea mare si ca nu vom putea trece peste, ca sa plecam intr-o vacanta. Insa, totul s-a schimbat in urma cu o luna cand, dupa alte 5 de stat in casa, am simtit cum motivatia — ajunsa demult la limita — incepe sa dispara aproape de tot. Nevoia de a iesi din casa si de a parasi Bucurestiul a devenit si ea tot mai mare, asa ca ne-am pus pe cautat. 

Fix acum un an in momentul asta, eram intre maldare de haine (pentru ca da, indiferent ca stau 3, 7 sau 20 de zile intr-o vacanta, am nevoie de un geamantan imens cu 10 tinute diferite pentru fiecare tip de vreme si schimbare imprevizibila care ar putea aparea) pe care incercam sa le inghesui in bagajul meu deja burdusit si sa mai strecor cateva si in bagajului lui. Ne pregateam de o vacanta rezervata din scurt si pe neasteptate intr-un loc in care nu visam sa ajung vreodata: Laponia.